Povestea celor doua pietre

Pai... a fost odata... era o piatra. O piatra mare si grea ce uneori tinea deschisa usa de la intrarea in Laptarie. Piatra aceasta a venit la mine cu o poveste simpatica pe care am ratat-o. Se facea ca intr-o seara, Cristina a invitat la masa o pustoaica cu o poveste, zicea ea, sincera si plina de "nerv", o pustoaica cu o poveste irationala pe care nu vroia s-o spuna desi nu o ascundea, dar o arata oricui vroia s-o vada. Mie mi-a fost frica de ea si am plecat, am gasit cateva scuze pe care nu le-am explicat nimanui, nici chiar mie, dar Cristina a vrut sa-i faca un cadou inainte de plecare, i-ar fi dat orice... chiar si piatra de la intrare, aia care tine, uneori, usa deschisa. Dar se pare ca piatra avea un gardian, sau mai multi si Cristina n-a reusit sa-i desparta, nicie ea n-a crezut ca piatra vrea sa plece, nici pustoaica n-a crezut c-o vrea si poate ca nici piatra nu vroia sa plece cu oricine.

Intr-o alta seara, Piatra mi-a facut un semn, ma uitam la ea si nu vedeam nimic deosebit, era o piatra banala, mare si... parea grea, i-am vazut si pe gardienii ei, dar eram putin baut asa ca i-am ignorat.

 - Ce-ti trebuie? i'am zis.

 - Stii? zice ea, Cristina, ma duci la ea? nu vroiam sa plec cu pustoaica aia...

 - Ma mai gandesc, i-am raspuns si m-am dus la masa. N-a strigat dupa mine, dar parca a balmajit ceva, clar ca nu-i convenea, asa ca m-am dus sa tatonez terenul, sa vad care-i treaba cu gardienii ei si cat de indobitociti sunt de reguli. M-au uimit si mi-am dat seama ca n-o sa fie usor, dar m-am pornit intr-o campanie de convingere a gardienilor. Am mintit, am furat, am sacrificat, am tolerat... dar Piatra ma incuraja si-mi dadea speranta, pe undeva o simteamca ma manipuleaza, vedeam ca ma incurajeaza ca sa-si atinga scopul, care, nu era dea a ajunge la Cristina ci de a pleca de acolo. Si mi-a dovedit-o. Dar hai ca ma pierd in detalii. 

Am coborat si-am luat alta piatra de jos, una care zicea ceva la randul ei dar am ignorat-o, am cantarit-o din ochi si am deci ca o poate inlocui p-a mea. 

Acum, cu piatra cea noua in brate, incercand sa-i conving pe gardieni sa inchida ochii ca s-o pot schimba. Sa le dau ceva la schimb, ceva care sa le satisfaca nevoile ipocrite... a aparut o Faptura cu ochii mari, aurii, din ce in ce mai mari si mai aurii, care uneori intorcea ureachea catre mine ca si cum n-ar fi auzit ce vorbeam desi, de fapt, nu intelegea, ce fac cu acea piatra in brate. Am rugat-o sa ma ajute sa-i conving pe gardienii Pietrei sa ma lase s-o schimb, iar ea a incercat asa cum a putut, nu foarte creativ, dar sincer si dedicat. N-am reusit, asa c-am hotarat sa mai astept, gradienilor trebuie sa le mai dai timp sa se obisnuiasca cu ideeea, oricare ar fi ea. Ne-am dus la masa ei unde Faptura mea s-a transformat, nu mai avea ochii mari si sinceri ci mici, verzi si jucausi, unde cealalta femela de la masa parea extaziata de toata aceasta atmosfera inedita, iar celalalt mascul de la masa, un alt gardian, incerca sa-si protejeze femela de o posibila, dar inca invizibila amenintare. Faptura mea ma fascina felul in care-si schimba expresia, imi dadeau lacrimi de emotie de cate ori vedeam cate o noua emotie pe fata ei desi de multe ori earau contradictorii, iar asta se intampla in fiecare secunda. N-am rezistat mult timp, ma umplusem,  asa ca m-am hotart sa plec, am cerut un numar de telefon iar raspunsul a venit ca si cum ar fi fost evident si absolut natural.

Am plecat, i-am platit pe gardieni sa-mi dea Piatra, ceea ce nu m-a usurat ci dinpotriva, m-a facut sa-i urasc si mai tare si mi-am promis (pentru a nu stiu cata oara) sa renunt la functia de gardian.

I-am cumparat o fundita roz, carliontata si am lasat-o sa-si vada de treaba ei in fata unei scari de bloc. Se pare c-a a facut picioare, iar eu am ramas cu o umbra din minunata mea Faptura, ce se ambitioneaza sa se integreze. 

Ce ma intristeaza este ca aici a fost povestea unei singure pietre, cea de a doua a venit putin dupa toate acestea, cand, ca un sigiliu, ca o dovada a unuei premonitii  si nu dovada ca premonitia in sine a existat, caci am aceptat-o, ci ca motivatie a tristetii mele.

un dumnezeu

ce penibil, lipsit de sens si ireal suna acest "te rog nu ma uita" candva... si cat de important si plin de spreanta ar putea sa fie aceasta raza de soare.
Un vant naprasnic iar nori-s imobili, apasatori, sufocanti.
Totu-n jur e lipsit de speranta... si vantul te-ndoaie si te rasuceste si nu mai stii ce-i sus sau jos, ce-i stanga sau dreapta, iar norii te strivesc tot mai tare din toate partile si-ti doresti doar, sa fi avut un toiag, o frunza, un diamant sau macar o unghie murdara pe care s-o iei ca punct de sprijin. O putere superioara noua si celor ce n-i se intampla. Ceva ce-ar putea sa fie drept cand toate se apleaca.
Arunca-te de pe pod si nimeni n-o sa-ti simta lipsa.
Nu va fi o lipsa.

T-eam pierdut si tu fugi tot mai departe de mine, iar eu am nevoie de tine alaturi tot mai mult. As vrea sa construim impreuna.

Nu vreau sa-mi fac palat si tu sa locuiesti in el.

...etc...

As putea sa fug sa-mi caut vrajitorul, ma mai tine doar moneda ce-mi sta in palma, pasiva si cuminte... si cand ma gandesc ca dintr-o svacnitura din degetul mare as putea schimba lumi.

Incerc sa scap de cadul ce mi-am format despre cum e mai mult sau mai putin bine... dar n-as vrea sa sar din cadrul meu in al tau, caci nici tu nu esti mai prejos decat mine.

Declaratie

Subsemnatul De Al Marii, declar pe propria-mi raspundere, si asa va fi ca de n-ar fi fost nu v-as fi declarat, caci din data declaratiei am sa fiu ceea ce va doriti sa fiu, dar nu mai putin decat voi fi si nici mai mult decat am fost. Declar, in continuare fara falsa modestie, ca-mi voi folosi toate puterile sprea a nu fi mai putin decat va puteti inchipui. De asemenea, declar ca voi lasa toate energiile sa se foloseasca din plin de slabiciunile mele, iar alinarea-mi va fi fost aceeasi mare si acelasi soare. Tin sa precizez ca, desi regret lipsa plajei, ma voi multumi cu ce-am avut, marea si soarele.
Aceasta-mi este declaratia pe care o dau, sustin si semnez.
Fii Soare.

Lira

Intr-o zi ai sa-ti intorici capul, ai sa-ti ascunzi privirea si-ai sa vrei mai mult. Si de-ai fi avut curaj i-ai fi spus sa nu te asculte oricat de mare ti-ar fi placerea si de mult ti-ar gadila orgoliul.

Multul ce-ai avut nu v-a ajuns, mai mult tie decat ei.

Deci n-am sa-ti mai vorbesc tie, am sa-i vorbesc ei, iar de acum inainte tu vei fi EA, iar ea va fi TU.

Si pentru ca nu vreau sa-ncep cu "ce mai faci?" sau "buna", am sa spun doar ca ma bucur ca te-am cunoscut, desi-mi pare rau c-a n-ai avut ocazia s-o faci si tu, pe mine sau pe tine. Te-am cunoscut asa cum ai fost. Tu 94%. Cei 6% ce nu-s ai tai reusec deja sa-i recunosc. Nu sunt ai ei, sunt ai lor. Sa nu crezi cumva ca-ncearca sa te modifice... poate doar sa te modeleze usor, dar si ea la randul ei, oricat de tare ar fi este formata din cei n% ai lor si -m ai ei.

...mare actor...

Mare actor, n-am ce sa spun. Diverse premii la festivale... diverse. In culise. Mare lansare de piesa. Sfarsitul piesei. Dupa prima runda de aplauze. Se aude in fundal cum publicul urla, aplauda, ovationeaza... toti asteapta reintrarea pe scena a celui mai bun actor al momentului, considerat sex symbol bla bla....

Arata imbatranit, barba "nerasa de 3 zile"... asa-i moda. Camasa alba cu guler desfacut... transpirat, cu fata ridata si tabacita de soare si de vant contrastand puternic cu ochii de culoare oceanului furtunos, pe cat de puternici si misteriosi la prima vedere, pe atat de tristi... Erau guri ce spuneau ca ochii lui "trimit strangeri de inima". Se spunea chiar ca daca si-ar dorii, cu ochii aceia ar putea sa le provoace, admiratoarelor, cel putin un infarct.

Isi intoarse ochii de la oglinda, privind in gol si intinse mana dupa sticla de whisky american. "Mereu inainte... uneori si dupa." asta era mottoul lui.

Cand urca pe scena. In culise folosea o sticla mica, de 250 sau 330 ml. Ii placea s-o sparga de perete cand se golea. Nu mai era de mult ceva nou si nimeni nu se mai speria ba chiar devenise banal si de cand intindea mana dupa sticla, ceilalti eliberau un colt al incaperii chiar fara sa-si dea seama. Doar ca in seara asta, pe canapeaua de colt ce se eliberase, ramasese o pustoaica de vreo 12-20 ani... ar fi putut avea oricat. Frumusica foc, fara "tzoale" la moda, ne-machiata, cu ochii mari a mirare privind la el ce ramasese cu mana in aer gata sa dea cu sticla de perete.

A avut o strangere de inima la vederea ei si a ramas blocat cateva momente in care parca si ceilalti tacusera si chiar si publicul, iar linistea parca accentua tensiunea momentului dar a pus-o pe seama faptului ca fusese foarte aproape de a o lovi cu sticla, fara sa vrea. Se simtea incordat, broboane de sudoar incepusera sa se formeze pe la tample si pe frunte, inima-i batea cu putere..... cata frumusete si cat calm in ochii ei... si cat de incitant si sincer... si nu-si pleaca privirea, e curajoasa. In timp ce-si indrepta spatele, ii facu semn cu degetul sa se apropie, iar ea se ridica usor si fara graba se opri in fata lui privindu-l adanc in ochi...
Era ceva ciudat cu acest individ. Mama o adusese sa dea o proba de dans si intamplator, asteptandu-si randul, s-a asezat pe un colt de canapea... la un moment dat a vazut un timp intre varste, intr-o pozitie ciudata de parca aruncase sau tocmai se pregatea sa arunce ceva. Putea sa aiba intre 25 si 60, nu-si putea da seama.

El si-a indreptat spatele si i-a facut semn cu degetul sa se apropie. Era ceva atragator si linistitor in acelasi timp. Nu obisnuia sa faca asta dar acum era ceva special, ceva o indemna sa se aproprie, era frumos si cald si bun... era linistitor si parca nici nu-si mai amintea de cand n-a mai simtit asta desi-i parea o senzatie cumva cunoscuta.

Hmm... isi zise el, de unde atat curaj pe pustoaica asta? e adevarat ca-i ingeras, da' totusi... Ii intinse sticla si-o intreba
-Vrei o gura? Ea lua sticla si bau o gura mica. Isi uda apoi buzele, cu o limba mica, roz si-i dete sticla inapoi ascunzandu-si privirea caci simteau cum incep sa-i arda obrajii si parca si lacrimi se porneau din colturile ochilor ei migdalati.
................................................................................
penibil, oricare ar fi sfarsitul n-are sa fie fericit. era fi-sa.

filozofie infantila

Gasim exemple in natura. Nu am inventat-o noi. Simbioza femii cu barbatul. In cazul de fata e vorba de exemplare omenesti, din secoloul 20, integrate social. Exemplare alese dintre toate inregistrarile oficiale, facandu-se o medie de varsta intre 12 si 45 ani cu un nivel de dezvoltare social de nivel 3 (scala fiind 1 cel mai mic iar 5 fiind cel mai mare)