Povestea celor doua pietre

Pai... a fost odata... era o piatra. O piatra mare si grea ce uneori tinea deschisa usa de la intrarea in Laptarie. Piatra aceasta a venit la mine cu o poveste simpatica pe care am ratat-o. Se facea ca intr-o seara, Cristina a invitat la masa o pustoaica cu o poveste, zicea ea, sincera si plina de "nerv", o pustoaica cu o poveste irationala pe care nu vroia s-o spuna desi nu o ascundea, dar o arata oricui vroia s-o vada. Mie mi-a fost frica de ea si am plecat, am gasit cateva scuze pe care nu le-am explicat nimanui, nici chiar mie, dar Cristina a vrut sa-i faca un cadou inainte de plecare, i-ar fi dat orice... chiar si piatra de la intrare, aia care tine, uneori, usa deschisa. Dar se pare ca piatra avea un gardian, sau mai multi si Cristina n-a reusit sa-i desparta, nicie ea n-a crezut ca piatra vrea sa plece, nici pustoaica n-a crezut c-o vrea si poate ca nici piatra nu vroia sa plece cu oricine.

Intr-o alta seara, Piatra mi-a facut un semn, ma uitam la ea si nu vedeam nimic deosebit, era o piatra banala, mare si... parea grea, i-am vazut si pe gardienii ei, dar eram putin baut asa ca i-am ignorat.

 - Ce-ti trebuie? i'am zis.

 - Stii? zice ea, Cristina, ma duci la ea? nu vroiam sa plec cu pustoaica aia...

 - Ma mai gandesc, i-am raspuns si m-am dus la masa. N-a strigat dupa mine, dar parca a balmajit ceva, clar ca nu-i convenea, asa ca m-am dus sa tatonez terenul, sa vad care-i treaba cu gardienii ei si cat de indobitociti sunt de reguli. M-au uimit si mi-am dat seama ca n-o sa fie usor, dar m-am pornit intr-o campanie de convingere a gardienilor. Am mintit, am furat, am sacrificat, am tolerat... dar Piatra ma incuraja si-mi dadea speranta, pe undeva o simteamca ma manipuleaza, vedeam ca ma incurajeaza ca sa-si atinga scopul, care, nu era dea a ajunge la Cristina ci de a pleca de acolo. Si mi-a dovedit-o. Dar hai ca ma pierd in detalii. 

Am coborat si-am luat alta piatra de jos, una care zicea ceva la randul ei dar am ignorat-o, am cantarit-o din ochi si am deci ca o poate inlocui p-a mea. 

Acum, cu piatra cea noua in brate, incercand sa-i conving pe gardieni sa inchida ochii ca s-o pot schimba. Sa le dau ceva la schimb, ceva care sa le satisfaca nevoile ipocrite... a aparut o Faptura cu ochii mari, aurii, din ce in ce mai mari si mai aurii, care uneori intorcea ureachea catre mine ca si cum n-ar fi auzit ce vorbeam desi, de fapt, nu intelegea, ce fac cu acea piatra in brate. Am rugat-o sa ma ajute sa-i conving pe gardienii Pietrei sa ma lase s-o schimb, iar ea a incercat asa cum a putut, nu foarte creativ, dar sincer si dedicat. N-am reusit, asa c-am hotarat sa mai astept, gradienilor trebuie sa le mai dai timp sa se obisnuiasca cu ideeea, oricare ar fi ea. Ne-am dus la masa ei unde Faptura mea s-a transformat, nu mai avea ochii mari si sinceri ci mici, verzi si jucausi, unde cealalta femela de la masa parea extaziata de toata aceasta atmosfera inedita, iar celalalt mascul de la masa, un alt gardian, incerca sa-si protejeze femela de o posibila, dar inca invizibila amenintare. Faptura mea ma fascina felul in care-si schimba expresia, imi dadeau lacrimi de emotie de cate ori vedeam cate o noua emotie pe fata ei desi de multe ori earau contradictorii, iar asta se intampla in fiecare secunda. N-am rezistat mult timp, ma umplusem,  asa ca m-am hotart sa plec, am cerut un numar de telefon iar raspunsul a venit ca si cum ar fi fost evident si absolut natural.

Am plecat, i-am platit pe gardieni sa-mi dea Piatra, ceea ce nu m-a usurat ci dinpotriva, m-a facut sa-i urasc si mai tare si mi-am promis (pentru a nu stiu cata oara) sa renunt la functia de gardian.

I-am cumparat o fundita roz, carliontata si am lasat-o sa-si vada de treaba ei in fata unei scari de bloc. Se pare c-a a facut picioare, iar eu am ramas cu o umbra din minunata mea Faptura, ce se ambitioneaza sa se integreze. 

Ce ma intristeaza este ca aici a fost povestea unei singure pietre, cea de a doua a venit putin dupa toate acestea, cand, ca un sigiliu, ca o dovada a unuei premonitii  si nu dovada ca premonitia in sine a existat, caci am aceptat-o, ci ca motivatie a tristetii mele.